Cu toţii încercăm să găsim iubirea, să o simţim şi să ştim că o avem lângă noi pentru totdeauna. Să ştim că e doar a noastră şi că nu se va termina, că nu va pieri niciodată. Tânjim după fericire, iar după ce o avem, pur şi simplu nu ştim cum să o păstrăm vie.
De multe ori se întâmplă să ai iubirea în faţă, iar tu să treci pe lângă ea fără să o observi. Să ţi se dăruiască pe tavă pur şi simplu, iar tu să alegi altceva în schimb crezând că altceva e mai bun pentru tine, că altceva ţi se cuvine. Şi toate acestea mai târziu te fac să înţelegi care era decizia corectă care trebuia să o faci, care defapt ai ignorat-o fără să îţi dai seama ceea ce pierzi.
De ce ne bântuie atât deciziile greşite luate la un moment dat? Ne bântuie conştiinţa şi nu ne lasă să trăim. Parca ne sufocă şi ne lasă neputinciosi şi slăbiţi, fără nicio putere de a păşi în faţă. Parcă stăm pe loc acum. Şi aşteptăm să se întâmple o minune, ca acel baiat care a plecat atât de departe şi pare atât de detaşat de fosta lui ţară, prieteni şi mai ales de persoana pe care candva o iubea.. A iubit-o mult timp. Nimeni nu işi poate da seama cand mai exact a luat sfârşit această iubire. Probabil sentimentele s-au pierdut în timp, şi fără ca el să işi dea seama ele s-au spulberat în cele mai îndepărtate zări, în marea învolburată şi agitată unde cândva aceste sentimente au luat naştere pe neaşteptate.
O dezamăgire profundă începe să se revarse în sufletul iubitei rămase în urmă, uitată parcă de toţi şi de toate. Singurătatea primeşte contur şi începe să crească tot mai repede pe zi ce trece. Singurătatea aceea sufletească, când defapt ai lumea lângă tine dar iţi lipseşte o singură persoană care iţi poate mângâia sufletul. Iar descoperirea că acea persoană nu mai are nevoie de tine pentru că are deja un alt suflet aproape, iţi dă un fior inexplicabil. Îţi frânge inima din nou şi din nou, parcă se spulberă în mii de bucăţi care nu mai pot fi lipite înapoi niciodată. Va ramane veşnic o cicatrice, un gust amar care va fi prezent de fiecare dată când aceste întâmplări iţi vin în minte. Parcă şi ultima rază de speranţă iţi este spulberată. Şi nu mai speri. Nu mai crezi în nimic, simţi că cerul cade peste tine şi nu te mai poţi ridica de acum… stai doar trântit la pamânt şi acaparat de gânduri devi deodată o fiinţă învinsă.
Iar apoi te ridici cumva. Te uiţi în sus şi iţi dai seama că a batut din nou la uşa inimi tale o rază de speranţă. Analizezi totul, îţi dai seama că speranţa este minimă, dar totuşi te agheţi de ea pentru că acesta a rămas singurul lucru care îl mai poţi face. Să speri. Să astepţi…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu