Iubitul meu, îţi scriu cu atâta dor în suflet! Un dor care apasă, şi în disperarea lui încearcă sa spargă zidul acesta existent dintre noi, să îşi deschidă aripile şi să zboare departe, undeva în timp. În acel timp în care noi doi eram nişte copii, alergând pe malul mării, pe nisipurile aurii unde a luat viaţă atunci, dragostea ta pentru mine.
O dragoste pură si sinceră de copil. Îmi aduc aminte ca şi cum ar fi fost ieri, cuvintele spuse de tine cu atâta tandreţe şi emoţie, atâta simplitate şi în acelaşi timp umor. Umorul care nu lipsea niciodată din partea ta.
Era frumos. Dar de ce tot ce e frumos trece repede? Poate pentru că nu ştim să ne bucurăm de ceea ce avem, la timpul potrivit. Poate nici măcar nu realizăm ceea ce avem, decât in momentul în care am pierdut.
Amintirile acelea de pe malul mării imi neliniştesc sufletul. Ele vin aşa peste mine ca o furtună, un potop care distruge totul din jur şi la final nu lasă decât resturi aruncate în toate părtile, pe care chiar dacă mă străduiesc să le adun, rămân oricum stricate, distruse.
Oare cum este posibil să iubesti pe cineva atâţia ani, iar când acel cineva se indrăgosteşte de tine, tu să întorci spatele şi să pleci? Să renunţi la tot ce ai aşteptat până acum. De ce? Poate pentru că ţi-au fost de ajuns suferinţele îndurate până acum. Sau pentru că după cum ai spus tu, devii vulnerabil dacă îţi deschizi din nou sufletul faţă de mine.
Dar dacă ai şti… că aş face orice, că aş da orice am mai bun pe lumea asta în schimbul tău. Dar e prea târziu. Cineva te are acum aproape şi nu te va imparţi cu nimeni. Iar tu nu îmi şti gândurile, nu îmi şti dorinţa care arde în mine să te recâştig. Poate e mai bine aşa, sau poate nu.
Oricum este deja prea târziu pentru regrete…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu